Pe când împărţea Dumnezeu pământ seminţiilor, cel mai târziu au venit moldovenii. Mă rog, până au coborât oile din munţi, până şi-au mai pus la cale câteva treburi, au ajuns şi ei la Dumnezeu, numai că ultimii, când deja chiar şi cele mai nerodnice petece de pământ au fost împărţite.

-      Şi eu ce să fac cu voi, măi moldovenilor? Îi întreabă Domnul dojenitor şi cu blândeţe.

Aceştia, cu căciulile din lână ţigaie, mototolite de vânt şi ploi, strângeau din umeri ca şi cum ar fi fost conştienţi că decizia de ultimă instanţă nu i-ar afecta în niciun fel, numai pământ să fie.

-          Bine, măi ţăranilor, o să vă dau un colţ din Raiul meu, cu toată frumuseţea şi splendoarea sa, numai că vă pun o singură condiţie: să aveţi grijă de el ca de ochii din cap, să-l păstraţi intact până la sfârşitul zilelor, să vă înmulţiţi pentru a vă continua neamul în veci şi ori de câte ori veţi fi solicitaţi undeva să nu întârziaţi niciodată, le zise Dumnezeu în final, accentuând ultimele fraze cu-n zâmbet care pecetlui pentru totdeauna soarta chinuită a moldoveanului.

Pământ rodnic jinduit pe vremuri de toate popoarele cotropitoare din jur, femei frumoase şi fertile, râvnite azi nu numai de moldoveni, ci şi de mai toate naţiile de pe bătrânul continent, şi-n final urâtul obicei de a nu veni la timp stabilise verdictul acestui neam horopsit nesăţios de muncă şi oboseală.

  Mesajul transmis prin cele relatate nu ţine nici de cum de urâtul obicei al moldovenilor, sau de frumoasele lor neveste, ci de acel colţ de rai „furat” cu mila Domnului din Grădina Paradisului, în care această naţiune să trăiască şi să se înmulţească, având dragoste şi frică de Cel de Sus.

Există pe acest colţ de rai uitat de lume un alt colţ de rai şi mai uitat de lume. Aici se pare că timpul s-a oprit în loc, având teamă să meargă mai departe. Cătunul Odaia din comuna Alcedar (regiunea Şoldăneştiului) cu câteva case şi o fântână stă ascunsă între păduri şi crânguri, unde doar iazul din hotarul satului face cel mai mare „zgomot”, întrecându-se parcă cu trilurile privighetorilor din bătrâna pădure ce le este vecină. Drumul care străbate „localitatea” şerpuieşte într-o direcţie necunoscută, ca şi cum ar avea intenţia de a te seduce şi de a te purta undeva prin inima pădurii. Casele stau dosite printre copaci de parcă s-ar ascunde de ceva sau de cineva, intimidându-se de îndrăzneala ochiului călător, cu ferestre mici şi dojenitoare din care se întrezăresc doi ochi negri ca tăciunele şi un zâmbet larg ce descoperă un şirag de dinţi albi, uniform aşezaţi, ai unui copil cu faţa arsă de soare şi extrem de complexat la văzul trecătorilor. Pe chipul lui puteai să citeşti un imens semn de întrebare, de parcă nu s-ar fi aşteptat la o vizită atât de inopinantă. În ograda primei case o nevastă trebăluia într-o şură mică din care ieşea lent un şirag de fum alb, care răspândea arome de salcâm uscat, combinat cu-n miros ademenitor de mâncare, al cărei conţinut nici până astăzi nu s-a mai aflat.

  În faţa porţii, o fetiţă de vreo cinci anişori se juca nestingherită în praful din drum, fără nici o hăinuţă pe ea, murdară din cap până-n picioare, nici nu observa că se apropie cineva de ea, însă de cum zări trecătorii, o zbughi în ogradă la maică-sa. Femeia se uita nedumerită la călători, fără să înţeleagă ce se întâmplă. Indignată totuşi de prezenţa „oaspeţilor”, le răspunse la buneţe pe un ton ce te făcea să înţelegi că nu este dispusă să converseze cu dânşii. În ochii ei se vedea o stânjeneală firească.

Curtea altui gospodar era pustie, probabil stăpânul lipsea de acasă, sau dormea dus în cerdacul crăpat din faţa casei. N câine slab lătra răguşit dintr-un culcuş de vechituri, fără să îndrăznească să-l părăsească…

Uitată de lume, Odaia, ascunsă şi părăsită de timp, se comasează perfect cu frumuseţile naturii. Fără curent electric, fără telefon, precum şi fără căi de comunicare acest loc pitoresc creează impresia unui moment de regăsire şi refugiu unde grijile umane rămân în umbră, iar feericul sentiment de împlinire spirituală îţi completează subconştientul răvăşit de rutina cotidiană a modului d viaţă contemporan.

  Aflându-te în mijlocul civilizaţiei, dotată cu cele mai performante celulare şi laptop-uri, alintaţi de lumina curentului electric şi leneviţi de uşurinţa uzului de gaz, nici nu ne dăm seama că undeva, cineva trăieşte în perfectă armonie cu natura, savurând din interminabilile ei servicii. Cine aici poate reflecta cel mai bine ideea redată de Sadoveanu în mitul cu împărţirea pământului, dacă nu anume aceşti oameni cu suflet curat, dintr-un loc ferit de invidia umană, permanenta ascendenţă a valorilor pecuniare precum şi de mult râvnita tendinţă de afirmare a propriei „personalităţi”.